Daca petreci mult timp blocat in trafic incepi sa te uiti cu atentie la cei din jur. Si vezi acolo multi oameni care trag cu dintii de spatiul pe care il ocupa cu masinile lor, ignorand cu desavarsire prezenta sau nevoile celorlalti. Nu carcasele masinilor despart oamenii insa. Intre ei e o distanta mult mai grava. E o lipsa profunda de dragoste, de atentie… fiecare isi vede de problemele sau aspiratiile lui marunte intr-un mod destructiv. Si traficul nu este doar o conjunctura, oamenii astia nu devin brusc simtitori si darnici in momentul in care se dau jos din masini. Ei iau lipsa lor de dragoste si o duc in magazine, in birouri, acasa, isi educa copiii sa nu isi cedeze locurile din trafic, isi umplu sufletele cu ura, se simt nedreptatiti si indreptatiti sa se planga de asta si sa actioneze in consecinta. Viata e nedreapta, de ce sa fie ei drepti? Viata iti aduce griji si necazuri, de ce sa ii protejezi pe altii? Nimeni nu iti mai da iubire, de ce sa incepi tu?!
Prima deceptie reala pe care am suferit-o in viata asta nu a avut legatura cu vreun esec amoros sau profesional. Ea s-a produs in momentul in care am simtit pentru prima oara ca lumea in care traiesc nu merita sa fie schimbata in bine, ca oamenii din ea nu merita nici un efort. Gandul asta m-a speriat mai mult decat orice. E absurd sa creezi pentru o lume pe care nu o iubesti. E absurd sa te lupti pentru ea. Si cum sa iubesti o adunatura de oameni care isi fac rau cu buna stiinta? Ma agat de drumurile pe care inca nu le-am facut si de o mana de oameni frumosi pe care i-am cunoscut. Am vazut copii desculti care nu prea aveau ce manca dar radeau relaxati si fara ganduri rele. Si am cunoscut o femeie care a supravietuit Auschwitzului si care a spus blanda si frumoasa ca ea nu invinuieste pe nimeni, ca oamenii devin rai fortati de imprejurari si ca trebuie doar sa avem grija ca lucruri atat de urate ca Holocaustul sa nu se mai repete. Exista frumos in lume, exista si dragoste. Pacat ca au devenit raritati, pacat ca depindem cu totii de marea masa. Pacat ca marea masa e ca traficul din Bucuresti.
Azi am facut o fotografie la Unirea, cand soarele era pe cale sa apuna si orasul incepuse sa se transforme. Ascultasem o melodie de-a lui Michael Jackson la radio, eram in masina si, in contextul dezamagirii mele, tocmai ma gandeam ca un om a trebuit sa isi schimbe culoarea pielii ca sa faca milioane de oameni sa il asculte cand spune ca “nu conteaza daca esti negru sau alb”. Lumina de rasarit sau de apus are insa puterea de a deschide pentru cateva momente usite spre universuri linistite si fermecate. Batea vantul si mi se parea ca unii oameni merg diferit spre casa, ca lumina frumoasa ii face sa viseze, sa uite de grijile si indarjelile lor, mi se parea ca femeile se simt mai frumoase cu parul fluturand in vant si cu zulufii arzand in soare. Mi s-a parut ca traficul s-a imblanzit. Ca blocurile vechi nu mai stau sa cada, ci stau doar la povesti ca batranii care joaca sah in Cismigiu. Ca toata increngatura de cabluri nu mai e urata, e pur si simplu acolo, ca sa echilibreze peisajul in calitate de reprezentant oficial al haosului urban pe care o parte ascunsa din noi il indrageste in secret. In fotografia mea un baiat si o fata s-au oprit sa se sarute si lumina a facut in asa fel incat i-a rupt de oamenii care nu se saruta. Imi place sa ma uit la ei si sa imi imaginez ca se vor saruta pentru totdeauna. Uite asa, pana gasesc un motiv sa ma lupt pentru lumea in care traiesc, gasesc mai degraba, intr-o fotografie, un drum catre o lume frumoasa, asa cum mi-o doresc. Si poate drumurile ireale pe care le nastem in cautarile noastre se vor intalni cumva intr-un real mai bun, intr-un trafic mai degraba muzical decat zgomotos, unde prezenta celorlalti e o sansa si nu un impediment.
cules din caietul de notitei al Simonei Alda.. care in timpul liber isi ia aparatul de fotografiat, se urca in masina si pur si simplu pleaca sa capteze tot ce e mai frumos si mai dragut... si eu cred ca reuseste... de fapt cred ca e formidabila..
