complexitate..

 
Guns n' Roses - This i love


 De pe buzele ei pe urechea lui
17, Iunie 2009

Stau în bucătăria mea cea nouă şi totul mi se pare urât. Ţi-am citit poeziile printre şiroaie de lacrimi, am în gând doar chipul tău, văd peste tot doar numele tău, îmi simt pielea arsă de mângâierile tale. Nu mi te pot smulge din suflet. Vreau să te uit, Doamne! cât vreau să te uit!
Apartamentul în care m-am mutat mă complexează, îmi pare prea sincer pentru minciuna în care mă zbat. Pereţii răspund cu ecou oftărilor mele, cu unde de sunet care-mi mângâie stricat tâmplele şi urechile. Singurătatea şi fumul de ţigară îmi desfundă sinapsele, iar durerea pare mai clară, mai intensă, acum. Fumez non-stop de 2 zile, ca un furnal în stare perfectă de funcţionare. Şi o! cât mă doare că ai dispărut de pe retina mea scrijelită de amintiri cu noi doi . Mă dor ochii, ştii, mă dor de plâns şi de nesomn, cum nu m-au mai durut vreodată. Mâinile îmi sunt pătate de jeg amar, sub unghii păstrez un strat din pielea ta, adoram să te zgâriu pe spate când mă iubeai. Răguşeam mereu, ca şi colindătorii în Noaptea de Ajun. Iar tu, ei bine, tu erai bradul, cadourile si sania trasă de reni, cu tot cu Moş Crăciunul care recita nemuritorul ho-ho-ho. Aşa era când mă iubeai. Acum nu mă mai iubeşte nimeni, nici măcar persoana care-ţi ţine locul şi face o treabă îngrozitoare, cei drept, în a fi ca tine. Poate de asta v-am ţinut pe amândoi, pentru că el nu era ca tine şi nici tu ca el. Nu am ştiut cum să vă pierd pe vreunul. Dar tu eşti singurul care mi-a scris frumos, atât de frumos încât acum, când trec aceste gânduri pe foaie, încerc să privesc lumea prin ochii tăi, încerc să gândesc cum ai gândi tu, căci doar din ochii şi din mintea ta ar putea să iasă cuvinte atât de alese încât să-ţi fie destinate chiar ţie. Lacrimile îmi mătură obrajii la fiecare cuvânt pe care îl scriu pentru tine, eşti prea aproape ca să te uit, eşti prea departe ca să te am. Am nod în gât şi în stomac când îţi rostesc numele, mă îmbolnăveşti iubitule şi chiar dacă ai veni înapoi acum, nu vei face decât să înrăutăţeşti această situaţie care îmi digeră emoţiile. Plâng pentru tine, sufăr pentru tine, iar în modul acesta voi muri pentru tine, îngropată într-o sferă imaginară perfectă. E dificil să-mi arunc gândurile în altă parte când fiecare atingerea de-a ta mă îneacă într-o coma alcoolică a iluziilor, la care pofteasc şi acum, în zilele sevrajului carnal şi sentimental. Te prelingeai pe trupul meu ca o briză limpede şi răcoroasă, cu degetele ca nişte peneluri îţi scriai autobiografia pe spatele, abdomenul şi pe sânii me, iar lucrul acesta mă transforma în manuscrisul tău ideal. Ţi-ai tatuat sărutările pe gura şi pe gâtul meu, pielea încă-mi miroase a buricele degetelor tale, dar şi duhneşte a trecutul meu cu dublă personalitate. Ai ştiut mereu cum să-mi alinţi carnea, erai campion olimpic. Erai perfect şi totuşi nu vroiam să te compar cu el, uneori mă durea sufletul să vă zic la amândoi că sunteţi minunaţi, dar aşa era. Ştiu că te întrebi, dacă te iubesc atât de mult, de ce nu îl las? Iartă-mă iubitule, asta mă întreb şi eu de un amar de vreme. Cert este că oricât ar trebui, nu pot să nu-mi reamintesc de tine, eşti o oază în fierbinţile deşerturi ce au devenit visele mele, defapt, esti mirajul crudului meu prezent. Seninătatea cu care mă strângi în braţe când mi te arăţi pe teritoriul oniric mă zdorbeşte, de fiecare dată, ca un accident semi-mortal de maşină. E trist că scap mereu teafără şi nevătămată, doar cu spasme infernale ale inimii, doar cu câte o sperietură straşnică pentru că, vezi tu iubitule, frumoasele mele vise şi visuri cu tine au devenit nişte coşmaruri atât de reale încât mai că mă le simt prezenţa profană cum îmi respiră în ceafă. Te-aş uita, să ştii, pentru că asta mi-ar elibera sufletul din temniţa în care am fost ostracizată. Dar nu pot; amintirile intense într-o astfel de măsură nu se şterg niciodată, doar se învăluie cu o pojghiţă subţire de indiferenţă. Atâta tot, iubitule, atâta tot. Pe curând.


De pe buzele lui pe urechea ei
03, Octombrie 2009

Stăteam în vechea mea cameră şi îmi confundam viaţa cu o depresie critică. Ţi-am scris poezii cu mâinile tremurânde, totul îmi reamintea de chipul şi de numele tău, încă mai simţeam cum îţi înţepam pielea cu degetele. Nu vroiam să mi te smulg din suflet, nu vroiam să te uit!
Patul mă chemase să stăm puţin îmbrăţişaţi, să ne încălzim unul pe altul în acea noapte. Toată odaia simţea că îmi lipseşti, parchetul scârţâia după tine, perdelele dansau cu tristeţe ca nişte Şeherezade pierdute, tavanul se apropia tot mai mult de mine să nu mă mai simt singur. Micul meu perimetru îmi ţinea de urât, dar nimic nu ştia să-ţi înlocuiască dulcile tabieturi cu care m-ai obişnuit. Te vroiam pe tine şi atingerile tale frivole. Nimic nu te putea înlocui, nu aveam nevoie de şerveţele care să-mi şteargă ochii şi nasul sau de cotoarbe imperiale care şă-mi frământe buzele. Te vroiam pe tine aşa cum mă vroiai şi tu pe mine! M-am gândit atunci, în noaptea când mi-ai scris, de ce mă iubeşti cu atâta foc? Întrebarea era redundantă, răspunsul – ascuns în sufletul tău. Iubita mea, mâine ne vom revedea şi oricât de mult aş vrea să mă mulţumesc cu ce am avut, oricât aş vrea să mă bucur de tine cum m-am bucurat până acum, trebuie să te pun să alegi. Vezi tu, iubito, timpul ăsta departe de tine a semănant foarte mult cu fiecare clipă în care eram acolo, la un sărut de tine, dar tu împărţeai perna cu umbra mea diabolică. Am învăţat să-ţi cer mai mult ca să pot să-ţi dau mai mult, altfel ne-am irosi ani din viaţă însărcinând secunde şi născând erori. Ştiu, în sfârşit, să-ţi spun că vreau totul sau nimic, vreau să te iubesc cu normă întreagă, iar dacă nu să-mi sufoc iubirea până va muri. Hai să nu mai fim vânzători de iluzii! Hai să ne jucăm acum cu frunzele ruginite care ning pe lângă noi, iar apoi să-mi spui de mă vei iubi doar pe mine, ori pe altul. Timpul se dilată cât te gândeşti, mă lasă să-ţi admir trăsăturile de femeie aristocrată, îngrijită, cu mult stil, dar şi zâmbetul inocent şi pueril care m-a fermecat atât de intens. Ai vrea să-mi răspunzi, să mă alegi pe mine, dar te îneacă plânsul, nu te lasă să-mi zici ce ai vrea cu adevărat. Iubito, şterge-te la ochi cu toamna tristă, mânjeşte acest anotimp depresiv cu lacrimile tale grele, dar te rog, nu-mi păta mie gulerul de la cămaşă pentru că m-ai anula. Ai şterge cu lacrimile lista de lucruri minunate pe care leam făcut cu şi pentru tine. Aşa că nu-ţi vărsa disperarea peste umerii mei, cruţă-mă!
Pleci? Se pare că da, era de aşteptat, totuşi. Iar cum te îndepărtezi de mine îmi vine să-ţi reproşez că ori faci cea mai bună alegere din lume, ori eşti cea mai mare proastă. Desigur, ce altceva ţi-aş putea spune? Cu gândul ăsta te privesc cum te faci tot mai mică şi te pierzi în orizont, iar cu fiecare pas care te depărtează de mine te divinizez tot mai mult. Eşti muza mea cu zâmbet de copil, porţi o rochie albă (de mireasă?) şi papi fericită o bucată de pepene galben. Aşa rulează filmul cu tine în emisferele mele cerebrale cu fiecare metru de marş forţat înapoi. O să-mi lipseşti, iubito, cum i-ar lipsi unui scriitor ochii şi mâinile, poate mai mult, cine ştie. O să-ţi lipsesc şi eu ţie, dar diferenţa dintre noi 2 e că tu ai piesă de schimb, mereu ai avut. Va trece, ne vom dizolva odată cu zilele frumoase şi nopţile sublime. Ne vom evapora ca lacrimile pe obrajii tăi. Să nu uiţi că am fost perfecţi unul pentru celălalt şi am fi putut să rămânem aşa o viaţă şi încă un pic. Atâta tot, iubito, atâta tot. Pe curând.

PS: acest text nu imi apartine. e de fapt al cuiva.. dar pentru ca mi-a placut foarte mult.. m-am hotarat sa vi-l arat si voua:) originalul il gasiti aici .

Asertiune

 Imi pare teribil de rau ca sunt eu cel care-ti spune asta, insa nu vei fi niciodata fericit.
Nu vreau sa te ranesc. Ti-o spun deoarece cred ca asa e drept, sa fiu sincer cu tine inainte de a incepe. Sper ca apreciezi acest lucru, pentru ca nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum incolo. Deci inca o data, iti spun din capul locului : nu vei fi niciodata fericit. Ti-o dau in scris si sa-ti fie de bine!
Vreau sa iesi din casa, in cea mai insorita, mai minunata zi a anului si sa rostesti cu voce tare : “N-o sa fiu niciodata fericit.” Chiar si in caldura aceea ar trebui sa-ti simti respiratia rece, aburita, confirmand aceasta afirmatie. Singurul mod de a evita sa-ti vezi respiratia este sa o spui cu mandrie, ca un om intelept : “N-o s afiu niciodata fericit!” Incearca s-o spui din cand in cand.
Cand ma gandesc la tine, ma gandesc la un norisor ca din desene animate atarnand deasupra capului tau, o ploaie torentiala de-a ta, personala. Te vad udandu-te pana la piele, iti vad intreaga fiinta siroind de apa si esti mereu bolnav pentru ca nu te poti usca niciodata. Vremea rea te deprima, obrajii iti siroiesc de lacrimi de crocodil, dar lacrimile se evapora si se preschimba intr-un alt nor care se revarsa si mai nemilos peste tine. Nu poti castiga.
Va fi trist. N-o sa te alegi niciodata cu fata. N-o sa gasesti niciodata dragostea adevarata. N-o sa gasesti niciun prieten demn de incredere. N-o sa fii niciodata multumit. N-o sa ai niciodata destul. Iarba ar putea fi intotdeauna mai verde. Iarba va trebui intotdeauna tunsa. Zilele iti vor fi lungi si lipsite de orice distractie. Noptile iti vor fi singuratice si cam atat. Vei astepta intotdeauna zile mai bune, care nu vor veni niciodata. Si mai ales, in mod absolut categoric, n-o sa ai cugetul impacat.
Vor fi zile in care te vei prabusi in genunchi si, tipand, iti vei pleda cauza in fata a orice ar putea sa te auda. Lucru Acela Numit Dumnezeu nu te poate ajuta si nu te va ajuta. Ma gandesc la ceruri ca la o metropola stralucitoare si in cel mai inalt si sclipitor zgarie-nori sade Primarul, foarte ocupat cu tot felul de intelegeri pe care le incheie in spatele unei usi ce n-are clanta. Nu este niciodata accesibil, nu preia niciun apel pentru moment. Apoi mi-i imaginez pe toti ingerii aceia blonzi, lipsiti de organe genitale externe si de picioare, strangandu-se laolalta si aratand spre noi, cei de-aici de jos, razand de noi si spunand printre chicoteli : “Bietii nenorocitii aia mici!” Ce se mai distreaza pe socoteala noastra!
Mai curand noi vom raspunde – sau nu vom raspunde – rugaciunilor tale, decat ei. Noi iti vom controla destinul si vom veghea asupra ta. Nu dumnezeii ori ingerii. Nu mortii. Ci noi. Barbati si femei. Adulti cu relatii incalcite si planuri ascunse. Fosti copii. Iti vom permite sa ai nevoi, dar iti vom respinge pretentiile. Vom avea grija sa te tinem la distanta de orice conditii favorabile fericirii pe termen lung. Daca printr-o greseala vei trai o senzatie ce aduce a fericire, atunci fa tot ce poti sa o traiesti din plin. Profita cat mai mult de pe urma ei pentru ca noi nu o vom lasa sa dureze.
Din nou iti spun ca-mi pare rau. E adevarat ceea ce se zice. Viata nu e dreapta, mai ales in ceea ce te priveste. Singura consolare pe care ti-o pot oferi este ca lucrurile pe care le vei face in toata aceasta singuratate si suferinta vor dainui mai mult decat disperarea ta si cruzimea noastra. Tortura noastra este temporara, munca ta este eterna. Tinand minte acest lucru, cu totii vom castiga pe termen lung.
Prin urmare, in numele tuturor celor pe care-i vei intalni, iti cer scuze anticipat pentru orice suferinta sufleteasca pe care ti-o vom provoca. Te-asteapta vremuri grele, copile. Considera-te avertizat.



Imi pare rau, nu m-am putut abtine. Este incipitul cartii Torturati-l pe artist, de Joey Goebel.