Prietenia ramane in suflet, iar sufletul nu moare niciodata!

De la o vreme, fericirea nu înseamnă să agăţi femei, ci să îţi aducă nevasta o cană cu ceai în cadă.

Vom fi si noi inchisi in scanduri

posirci sau vinuri mai de soi,

bauti de zei, goliti de ganduri

ca un butoi in alt butoi.

Mircea Dinescu - "Elegia butoiului"

Ultima Noapte De Dragoste, Intaia Noapte De Razboi (Camil Petrescu)

"...Sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem atat de mici, ca frumusetea are pete si e trecatoare, ca dreptatea nu se poate realiza, ca nu puteam sti niciodata adevarul... sa fii, din cauza asta trist... sa iubesti florile si sa zambesti cand vezi oameni nepasatori care nu banuiesc nimic si isi au socotelile lor..."

Cartea Amagirilor (Emil Cioran)

JURAMANT VIETII: Niciodata nu te voi trada de tot; desi te-am tradat si te voi trada la fiecare pas;
Cand te-am urat, nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca sa te suport;
Te-am refuzat, ca sa te schimbi;
Te-am chemat si n-ai venit; am urlat si nu mi-ai zambit; am fost trist si nu m-ai mangaiat. Am plans si nu mi-ai indulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele, mormant glasului meu. Tacere fost-ai chinurilor si pustiu singuratatilor mele. Ucis-am in gand intaia clipa a vietii si fulgrat-am inceputurile tale. Vrut-am otrava radacinilor tale, seceta in fructe, uscaciune in flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.
Dar recunoscator e sufletul meu pentru zambetul ce l-a avut doar el si nimeni altul; recunoscator pentru acea intalnire, de nimeni aflata; acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati.
Iti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare.
Jur pe tot ce poate fi mai sfant: pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti de tine.

-N-ati simtit niciodata cum timpul se aduna in voi, creste si va inunda, cad tot ce a devenit si s-a scurs pana acum se concentreaza deodata intr-o fluiditate abstracta si se ridica in voi, spre un pisc necunoscut?
Nu v-a durut niciodata aceasta  crestere a timpului, nu v-a inclestat niciodata aceasta  exasperare a temporalitatii? Nu incovoiat nicicand pe spirala interna a timpului, cu sinuozitatile si evolutiile ei arzatoare? Devenirea de razbuna in contra clipelor noastre absolute? Sa nu avem dreptul nici macar la un contact discontinuu cu absolutul? Se pare ca timpul ar vrea sa ne aminsteasca de uitarile noastre in lumina, c-ar vrea sa distruga unde-am vrea sa ne pierdem.
-Timpul a ros bazele paradisului. Sarpele n-a fost numai instrumentul cunoasterii, ci si al timpului
-Viitorul este o concesie pe care eternitatea o face timpului.

Scrisorile Din "Lorelei" (Ionel Teodoreanu)

1. "Totul ne desparte pe mine si pe tine: distanta, oamenii, viata si poate si destinul.
Ti-aduci aminte?
Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac ordinar si dusa pe umeri in palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un tol purtat pe umeri, regina Egiptului vine sa-l vada pe Cesar.
Iata ce-ti aduce scrisoarea mea.
Nu ma tem nici de zambetul tau, deci nu ma tem de nimic. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei, fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut.
Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde.
Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Sufletul meu si-a pierdut sufletul copilariei. Sti sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara?
Sti ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic?
Sunt pe acolo si intr-acolo; o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund..."

2. "Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei suflare.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi, ca sa ajund la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea; si mi-am retras pasii ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusita pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati voi toti bucuria si durerea mea."

3. "Ramas-bun.
Ma numesc numai Lorelei.
Legenda spune ca am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragoste de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear.
Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre: numai ghimpi curbi ce-au incununat odata fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matase al curcubeului. Cu el imi incing mijlocul si ma duc..."

Ionel Teodoreanu – Lorelei

E tarziu si nu as fi parasit moliciunea asternuturilor calde, imbibate de miros somnoros, dar am vrut sa scriu acest post cat timp emotiile-mi sunt vii, iar ochii-mi inca umezi. Pe buze-mi poposesc intrebari sute, iar gandul imi e imbracat in cuvinte ce se nasc de undeva din mine, rasar din corzi atinse de talent sublim.

Probabil ca v-ati obisnuit cu entuziasmul ce se inalta dintre randurile mele atunci cand istorisesc si dezbrac o noua carte in “fata” voastra, dar de aceasta data ma vad nevoita sa va surprind si sa ma surprind. Tedoreanu nu va va fi prezentat intr-o lumina de un anume fel, iarLorelei nu va va fi nicidecum prezentata ori povestita intr-un mod suparator de plat si uniform. Caci Lorelei nu poate fi povestita in cuvinte, ea trebuie simtita pe pielea voastra, citita cu vocea proprie interioara, rasfoita cu degetele mainilor fine de tinerete sau aspre de viata. Pot doar sa spun ca imi privesc cu mila zilele trecute prin adolescenta, zile ce s-au prelins in timp fara a cunoaste frumusetea si sublima atingere a acestei opere. M-am regasit plangand ridicol de sincer si apasat la finalul operei (caci n-am sa pot nicicum sa o numesc “o simpla carte”), asemeni unui copil ce nu-ntelege si plange cu tot sufletul cand isi roteste ametit, nedumerit, privirile in jurul lui si nu-si gaseste mama. E drept ca atunci cand vine vorba de filele din urma ale unei carti ma-nduiosez mereu, caci am crescut crezand ca dragostea e vesnica. Si-am cladit piatra cu piatra, carte cu carte, acest crez ce-acum imi stapaneste existenta, asteptarile, temerile, iubirile, cuvintele si-ntortocheatele calatorii in trecut si-n viitor. Imi stau pe buze intrebari ce-au avut de facut lungul pelerinaj al trairilor sufletesti transformate in ganduri, rationalizate, iar mai apoi imbracate din nou cu hainele de sarbatoare ale sufletului, ajungand intr-un final sa poposeasca pe buzele mele, in asteptarea momentelor propice zborului, dar mai ales, propice aflarii de raspunsuri. Si nu poti sa nu iubesti aceasta opera dac-o citesti cu sufletul, asa cum nu poti sa nu iubesti soarele, chiar de te arde, te toropeste, te sufoca; nu poti sa nu-l iubesti cand stii ca el e expresia naturala a iubirii, caci nu-i asa, ce planta poate creste fara soare si fara a se regasi ingrijita de mainile lui, si tot asa ce suflet poate trai fara un dram de iubire pe marimea lui, croita pe cerintele si dimensiunile lui?

Ma-ntreb cuvintele câtor dintre noi vor trece oare prin iubirile noastre, lasand in urma furtuni si haos interior, dar neavand semnatura noastra sentimentala distincta.. ?

P.S: Si iata ca mi-a facut romanul ce nu mi-a facut nici cehul, nici francezul, nici rusul.. m-a facut sa visez frumos, sa traiesc frumos, sa iubesc frumos..

* corzi, coarde – pluralul depinde de sensul cuvantului, deci sa nu aud va rog nimic.

Ion Minulescu

---

A XI-a poruncă 

Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

Ion Minulescu Poveste scurtă Pe când iubeam - C-am suferit şi eu de-această boală - Iubeam o fată care mă-nşela Exact ca-n poezia mea: Romanţa celei care-nşeală, A cărei eroină era ea!... Dar într-o noapte eroina mea Mă părăsea - de daruri încărcată - Şi, luându-şi martori stelele şi luna, Jura că pleacă pentru totdeauna Şi n-are să mai vină niciodată - Mărturisire, vai... adevărată!... Şi iată cum iubita mea, În noaptea când mă părăsea, N-avea să-mi lase la plecare Decât un pat pe trei picioare Iar în dulapul din sufragerie Un sfert de cozonac cu nucă Şi-o scobitoare-nfiptă-n el - Simbolul sufletului ei rebel, Cu care dorul ei de ducă Teatraliza eterna tragedie A-nşelătoarelor ce mor Neplânse de-nşelaţii lor - Exact ca-n poezia mea A cărei eroină era... Ea!...

Ion Minulescu Quiproquo Azi nu-ţi spun decât că te iubesc... Dar cât timp te voi iubi nu ştiu - Mâine, noul meu roman pe care-l scriu Poate nu voi mai fi dornic să-l sfârşesc... Dar cum eu voi fi-ntregit de tine, Marea bucurie de-a mă şti iubit Va lungi romanul meu la infinit Numai dacă tu mi-l vei citi la fel cu mine... Dar tu, vai!... Nu-mi vei citi decât o filă - Prima filă - Fila cu-al tău nume, Care va produce oarecare vâlvă-n lume, Ca o nouă prorocire de Sibilă... Eu, în schimb, mi-l voi citi mereu, Până ce,-ntr-o bună zi, Eroina din romanul meu va-nnebuni - Şi cuminte voi rămâne numai eu!... Iată!... Eu ţi-am spus tot ce gândesc... Dar tu, dacă crezi că ştii ceva mai mult, Spune-mi tot ce ştii - Că eu te-ascult... Poate-mi voi sfârşi romanul, Fără să te mai iubesc!...

Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...

Ion Minulescu

---

Romanţă negativă 

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu "fapt divers", ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

Ion Minulescu Acuarelă În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de-atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare Par păpuşi automate, date jos din galantare. În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuare Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând În gând Cadenţa picăturilor de ploaie, Ce coboară din umbrele, Din burlane Şi din cer Cu puterea unui ser Dătător de viaţă lentă, Monotonă, Inutilă Şi absentă... În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Un bătrân şi o bătrână - Două jucării stricate - Merg ţinându-se de mână...

Ion Minulescu Romanţă fără muzică Că ne iubim - şi-o ştie lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu ştim, Nici lumea nu va şti... Şi nu va şti-o, poate, niciodată... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată Manon Lescaut iubi pe Des Grieux, Într-un amurg de toamnă, orchestrată În violet, În alb, În roz Şi-n bleu. Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul În care Nimfele de marmură privesc, Cu ochii-ntrebători, către peluza Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul, Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc... Şi ne-am iubit!... Ţi-aduci aminte?... Bluza - Ah!... Bluza ta pe sânu-ţi decoltat Părea un peplum de mătase, sfâşiat Pe sânul unei Venere ce moare!... Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie, Că statuile albe ne-au privit Cu ochi geloşi, Iar zeul a-mpietrit În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!... Şi ne-am iubit, Şi-azi toată lumea ştie Că ne iubim... Dar cât ne vom iubi Nici noi nu ştim, Nici lumea nu va şti!..

Ion Minulescu Trei lacrimi reci de călătoare Şi-ai să mă uiţi - Că prea departe Şi prea pentru mult timp porneşti! Şi-am să te uit - Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti

Ion Minulescu Celei care minte Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Şi nu eşti prima vinovată!... În cinstea ta, Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, În pat ţi-am presărat garoafe Şi maci - Tot flori însângerate - Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt Trei ramuri verzi de lămâiţă Şi-un ram uscat de-Eucalipt. Dar iată, Bate miezul nopţii... E ora când amanţii,-alt'dată, Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată... Deci vino, Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul, Înfinge-ţi în priviri Minciuna Şi-n caldul buzei Adevărul Şi spune-mi: Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa Câţi au murit Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?... Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată. Am să te iert - E vechi păcatul Şi nu eşti prima vinovată!... Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, Nu-ţi cer să-mi spui Nimic din tot ce-ai spus la alţii, Ci tot ce n-ai spus nimănui. Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit, Nu-ţi cer Nimic din ce poetul palid Cerşeşte-n veci de veci, stingher, Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă Din şirul clipelor la fel, Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel, În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde Şi în priviri Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri. Şi-aşa tăcuţi - Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori - Să-ncepem slujba-n miez de noapte Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Ion Minulescu

---

Romanţă meschină 

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

Minte`ma ca o sa vii, sa te strang in brate si sa discutam despre prostii !

Minte-ma

Minte-ma

Minte-ma ca ma intelegi
Si ca ma pretuiesti mai mult decat orice pe lume,
Iar eu te voi mintii ca ma bucur.

Apoi minte-ma ca ma iubesti
Asa cum nu ai iubit pe nimeni niciodata,
Si te voi mintii ca sunt fericit.

Minte-ma ca n-o sa ma lasi
Ca n-o sa ma chinui,
Ca mereu noi doi vom fi impreuna,
Iar eu te voi mintii ca te cred.

Minte-ma ca inima ta mereu imi va apartine
Ca nimeni si nimic nu ne va despartii
Si dupa toate-acestea,
Minte-ma te rog
Minte-ma ca m-ai mintit! 


(Catalin Lungu, 1998)