Cafea cu lapte, fara zahar – tabloul diminetii, fara rama, suspendat stramb intr-un gand amuzat... strangi degetele reci in jurul cescutei si lasi ochii sa caute-n tavan genericul; acum-ul tau vine dupa un vis portocaliu: se inundase un sat, apunea soarele si oamenii erau tristi cu gradinile lor pline de ploaie. Ai incercat sa zambesti unul bunic, l-ai linistit si te-ai plimbat pe-un pod. Si pe sub pod trecea o barca mica, veche, fara culoare, din care se auzea ceva ce aducea a jazz. Te-ai oprit sa te miri si sa te bucuri. Ardea domol sub tine fosta ploaie purtand cu ea, de parca ar fi fost cel mai obisnuit lucru din lume, o barcuta plina toata cu un pian, doua maini, un saxofonist romantic si absent cocotat in fata, pe post de emblema, si-n loc de catarg – un contrabas din al carui posesor nu se vedeau decat niste degete agitandu-se din cand in cand in sus si-n jos, de parca ar fi imitat vantul prin panze. Si melodia rasuna clar in linistea imensa, ca si cum odata cu ea s-ar naste-ntreaga lume, iar tu pe pod abia incepi sa fii. Acum-ul tau se impleteste cu reconstituirea emotionata a visului, cu cafeaua care se raceste relaxata, cu genericul de pe tavan si lipsa oricarei urme de graba. Azi, in timp ce-ti savurezi cafeaua si dai rewind la vise, ai decis zambind sa renunti la directii si, macar pentru o clipa, sa fii.
